Dor

 

    Cetatea din care se trage este măreață, e obsesiv de măreață, dar și iscusit de habotnică dacă îl lași să  ți se prelingă printre cămările din tine. Acest DOR, deși e un călător incurabil, îi plac poveștile din copilărie, cu oameni și cer; cu voci și umbre. Îi plac durerile, ca și bucuriile de altfel. El face din toate astea castele de nisip care cad nestingherite la o primă atingere cu el. Nimic mai de temut și nimic mai înălțător decât el-Dorul, ce te poartă de nebun peste mări și țări, peste zile, ani, secole.

Azi e despre cel care te despoie de secrete, lăsând descoperite toate regretele ferecate într-o deznădezde a împlinirilor vagi și fragile.

   Azi e despre tot ce te întoarnă într-o lume paradisiacă,  în care cunoașterea efemeritații  timpului, stăpânit de dorințe puternice  este doar o formă existențialistă vagă, aproape inperceptibilă.
  Azi e despre tot ce te ține conectat la extremele unei vieți din care tu n-ai cum să nu te fi ars. Te-ai pârjolit și nu o dată de rodul fiorului și totuși, recunoști, trăiri mai intense, mai bonome decât e capabil doru, n-ai mai trăit, n-ai mai respirat. Ai tras pe nas briza fină și demonic de dulce până ai înțeles că te-ai pătruns de dor până în capul oaselor, iar remediul salvator vine tot din dor: dor de iubire, dor de mor, dor să nu-mi mai fie dor. Sunt doar câteva dintre salvele neputincioase ale reverberațiilor din tine și deși te-ai ars, nu o dată,  îți dorești  să trăiești iar și iar aceeași confruntare cu el, cu dorul, care te-a făcut să te înalți ori de câte ori erai parte din el și să cazi în mocirla propriilor surghiuniri când a dat prin Casa Mare a sufletului tău. 

   Ești un maniac incurabil, dar tot ce cauți este să mori din dor și să trăiești viață veșnică încununat de un dor feciorelnic, tatuat sub inimă, cea care găzduiește fără reproșuri toate dorurile câte sunt pe lume.

Oglinda clipei

   

Te-am descoperit în umbra unui salcâm, erai supărat  de graba asta nemotivată a timpului, care ți-a răpit cât ai clipi din ochi, scânteia jună  în care năstrușnicul și șotiosul uliței ce erai se simțea minunat, și cel mai important iubit. Te izolasei molcom în supărarea ta cronică, evocând mereu același  timp fatic, gol de sentimente, dar al tău, numai al tău. Voiai să te  debarasezi de problemele maturului, pus în cârcă de prea timpuriu, de când nici tu nu știi, pentru că a trecut atâta amar de vremi, dar vraja anilor fără griji este impenetrabilă și azi, o ocrotești, ținând-o ascunsă în adâncimi de izvoare, firesc contopite cu visurile tânărului capabil să mute munții din loc, dacă i s-ar fi cerut. Acum meditezi nestingherit la ce a fost și putea să nu fie și-ți regreți nereușitele, șovăielile stângace ce te-au lipsit de efervescența lucrurilor făcute din plăcere.Crezi că dacă ai putea înturna fericita clipă, ai face un pact cu trecerea asta grăbită, malițioasă atunci când ni se unduiește prin vene, rugând-o să-ți dea ca să cunoști fie și pentru un minut nemurirea? Poate reușeai, dacă în acel moment nu-ți lipsea curajul lui Făt-Frumos sau a altui voinic din poveste, dacă perspicacitatea firii tale nu bătea în retragerea libidinoasă care te-a tot întors, nu o dată, cu ceafa la destin.
  - De ce ești trist, ce undă de amar te macină? Nu ești tu lumina în noaptea tuturor supărărilor? Nu ești tu cei infailibil și optimist. Ce te-o apucat? De ce ești trist?
   Mă prind la gândul că nici aerul bonom al salcâmului în floare nu mai e doctorie pentru tristețea în care te-ai ascuns de câteva zile, nici măcar zborul de cocori nu te mai ajută să te înalți din tristeți, deși totuși speri că pasărea albă a tinereții să te găsească odată și odată cu ajutorul salcâmului sub care ți-ai zăvorât cu religiozitate dorul de timpuri albe ca floarea de salcâm.
 

Eram doar noi...

 

          ...cu drag de fratele meu, la zi aniversară!

    Îmi amintesc cu drag de anii când eram două copilării pe un vârf de deal îngemănat, cu dorul unor timpuri, în care copiii de vârsta noastră nu cunoșteau grija zilei de mâine: ei aveau și mamă și tată, noi ne avem pe noi și icoana chipului de mamă care ne veghea somnul și grijile  de copii mari.
  Tu, bărbatul dintotdeauna al casei, le orânduiai pe toate astfel încât sufletul nostru, al mamei și al meu, să nu  simtă lipsa  feroce a unei mâini de bărbat. Erai modelul meu, mi-aș fi dorit ca toate în lume să-ți semene, pentru că erai cel mai grijuliu și protector frate. Te adoram așa cum te înălțai înaintea tuturor, devenind scut de apărare și judecată dreaptă, dacă, doamne ferește, cineva ar îndrăzni să-mi curme mersul de gazelă, așa cum spuneai tu. Știam că avându-te pe tine nu putea să mi se întâmple nimic rău. Eram scutită de tot ce ar putea să-mi ia din farmecul copilăresc, lăsându-mi timp pentru jocul fără de griji al vârstei. Avei grijă să mă faci să cred în basmele în care tineri frumoși și înverșunați ca tine, învingeau toți balaurii, dear fi încercat să pricinuiască vreun rău fetei de împărat. Erai conștient de puterea balaurului, de aceea te-ai străduit mereu să-i înfrunți capriciile, demonstrându-i că puterea adevărată stă în oamenii pe care îi iubești și-i prețuiești, și nicidecum în mărimea pumnului, care este și ea relativă.
   Azi, mă văd copila cu fundițe de odinioară pe care știai a le face mai bine ca orice soră mai mare și regret fericirea clipei risipite atât de prematur. Te văd fericit venind să ne spui cum ai reușit să faci portiță la răzor, că ai adunat ceva lampaci și ar fi bine să ne ridicăm și noi un sărăieș, în care ne-am aduna nevoile, care se înmulțeau de altfel. Te văd entuziasmat de invențiile pe care le născoceai la tot pasul și ne chemai să fim martorii celei mai sincere bucurii. Atunci în ograda noastră se așternea lumina unei zile cu mană. 

    Acesta erai tu, acesta te vedem eu, surioară ta, singură încă atunci. Eram convinsă că te-ai născut pe lume pentru a umple golul unei lumi, care a cunoscut marea dragoste doar la venirea ta. 

   Azi, la ani distanță știu că am crescut păzită de relea doar pentru că tu  erai cel mai bun frate mai mare. Acelaș ai rămas!

 

Cireșele de mai

 

     Mă pomenesc într-o zi cu o noutate de toate zilele: s-au copt cireșele la tanti Marica, vecina de lângă școală, o femeie aprigă și năvalnică la mânie, dar blândă și omenoasă la glas de copil.

   Vezi bine, ea, femeie vădană, cu soțul mort pe front, n-avea copii, ”nu i-a dat Domnul”, cum spune ea, iar noi, golanii de prin vecini, profitam de această supărare a ei, mai ales pe vremea cireșelor coapte și ne zgâiam zile în șir, până cioarele nu terminau de cărat și ultima cireașă de pe coroana copacului, iar noi urmăream crispați măcelul,  printre gardul de mărăcini al femeii. Ne aliniam de pândă dis-de-dimineață: în drum spre școală ne opream la tanti Marica s-o mai întrebăm de sănătate și de la școală spre casă nu scăpam nici o ocazie să trecem pe lângă poartă ca să  vedem ce face cireșul din curtea dosită de multă viță-de -vie. Foarte rar eram lăsați să ne apropiem de copacul, păzit iminamente de un ditamai dulăul. Era un ciobănesc arțăgos de-ți era mai mare groaza să înaintezi de frica lui, dar  pofta cireșelor suculente ne dădea curaj să stăruim în intențiile noastre. Și asta făceam ori de câte ori oacheșile din vârful pomului ne zgâiau câmpul vizual.

  În acea dimineața eram tare fericit- vezi, trebuie să încerc cireșul până nu au făcut-o alții. Văzându-mă ai mei, cu toți cei treizeci și doi de dinți la vedere, au început a-mi înșira la complimente în speranță că mă scutura de secrete, dar nu le-a mers, deși recunosc, tare îmi mai plăcea să-i las să mă dezmerde, că de când am devenit frate mai mare urechile mele n-au prea simțit decât usturimi pe la loburi: ba că n-am stat cu zgâtia care mi-o luat locul, ba că n-am făcut nu știu ce treabă, dar azi m-am ușchit iute dacă nu vroiam să o iau peste scăfârlie pentru bucuria asta suspectă.

   Mi-am îmbâcsit în rucsac un cogemite pachet, cu speranța că îmi va  merge să-l umplu când mă întoarc de la școală, dacă nu acum dimineața. La drept vorbind, dimineața niciodată nu prea aveam mare pofte, pentru că ar fi trebui să să mă  împart cu ele cu toți vlăjganii dintr-a patra, care pur și simplu tăbărau peste pradă și o disecau cât ai clipi fără să mai întrebe ce și cum.

  Zânel își amintește că și colegii lui  au avut de  suferit din cauza lor, că ei tăbărăsc peste om ca o haită de câini nărăvași, i-a asociat chiar cu Ciobănescul tușei Marica, de care se  temea cel mai mult, așa că acum are treabă: trebuie să se gândească cum îl va ademeni pe  de Cuțu de partea lui.

    Dar ceva în acestă dimineață îi dădea curaj, o forță stranie îi însoțea elanul pipernicit alte dăți. Azi ceva i s-o întâmplat, nu-i mai era frică. O fi poate din cauza visului pe care l-am avut. Se făcea că mătușa Marica, îmbrăcată în chimonoul ei cu flori și-a deschis larg porțile pentru toți cei care poftesc să guste din cireșul ei, mustos și copt ca macul din răzor, iar minunatul ei dulău juca în jurul ei pe gazda ospitalieră. Își amintește că oamenii treceau fără nici un inters pe lângă îndemnul ei, ba chiar o rugau să-și țină câinele în lesă, ca nu cumva să pațească vreo nevoie și să aibă de pătimit vreun copil nevinovat. Mătușa, în loc să se supere pe ei ca de obicei, le spunea că de azi cățelușul ei năravaș e cel mai bun prieten al omului. Ce-a fost mai departe nu știu, și nici cum avea să evolueze visul ista al meu dacă nu se ivea de după deam zgâtia ceea de lumină, pe care o detest cel mai mult, e o hoață de vise neîmplinite.

   Din cauza acestui vis, merită să mă descotorosesc de cei câțiva tovarăși pentru a face de unul singur inspecția, nu vreau să mă creadă cu capul în nori. Merg, văd cât de adevărată e imaginea din vis și  când nu mai am ce face pe la școală, țup, cu tovarășii mei în cireșul mătușii Marica, care radia de mulțumită ce era în visul meu.

   Ies fluierând din ogradă și-mi îndrept pașii spre școală, așa credeau cei ai casei, doar eu știam că avea pe azi setat o năzdrăvănie de pomină, sper doar să-mi poarte noroc visul și ochii mei albaștrii cu care am de gând s-o cuceresc pe stăpâna cireșelor și să nu pățesc rușinea ca atunci când am venit acasă cu pantalonii de eminent ciuruiți de la dinții ciobănescului. Cu gândul înaripat în dinți mă strecor pe lângă ograda cu cireșe și nu aud decât liniștea dimineții și extazul malițios al graurilor care trăgeau când de o cireașă, când de mai multe, erau puși pe un ospăț de zile mari, când speriat că nu voi reuși să gust în acest an din aceste bunăciuni, am început a căra în ei cu pietre de toate mărimile, în speranță că furia mea le va goni elanul de a mai lua ceva fără voie. Tot atunci m-am pomenit, cât ai clipi din cei doi ochi albaștri, în copacul cu cercei, pe care îi tot defila colega mea de bancă de vreo două zile în coace, că de altfel nu mai ajungeam să gust din cireșe din cauza păsărilor astea ciudate.

 Când m-am văzut în copac și când abia mă gândeam că Dumnezeu mi-o pus mâna în cap, mă pomenest încolțit de hârjoana dulăului devotat, pe semne trezit de duelul meu cu graurii. În acel moment, am uitat că eram la o mână întinsă de visul meu și că ploaia din gură s-a transformat în lacrimi amare. Am început să mă tângui de norocul meu când în pragul casei a apărut salvarea mea. Era tușa Marica, ieșită în curte la rugile mele către Preacurata, nu-mi păsa în acele momente nici de o supărare pe lume- voiam să cobor din copacul groazei și să  le povestesc tuturor ce faptă frumoasă am făcut, alungând graurii care lăsau doar sâmburii în urmă asemeni soldaților picați la datorie și că de fapt eu am salvat cireșele de la lăcomia hultanilor pofticioși.

   - Măi Zânel, tu ești, dragul mătușii, de ce plângi, nu-s bune cireșele în anul ista? Cum ai trecut de câinele ista obraznic?, erau întrebări la care eu răspundeam printre sughițuri.

  Auzind-o pe tușă atât de blândă, am prins curaj și m-am coborât din pom fără să-mi dau seamă că nici n-am reușit să gust din dulceața poamelor de mai. 

  - Mă duceam la școală, tușă, i-am spus printre lacrimi de crocodil, când ți-am văzut copacul asediat de un stol obraznic de grauri care cărăbăneau doar cireșele coapte și de frică că ai putea să nu prinzi nici una până te trezești, am încercat să le alung. Așa am ajuns în copac, doar că din cireșele matale eu nu am gustat, că eu nu sunt cioară hoață, m-am tânguit eu și mai convingător.

   - Bravo, dragul meu, ești de mare laudă. Ai făcut cea mai bună ispravă, ești un adevărat cavaler. Iar acum, hai să te ospăteze mâca, cu cireșe pârjolite cum nu ai mai văzut, iar când te întorci de la școală nu uita să vii să mai alungi necurații iștea nesătululi, că ei precis  vor mai da pe aici.

   - Voi intra neapărat, tușă, trebuie să mă conving că cireșele matale sunt în siguranță. Voi trece neapărat!      

   Cu entuziasmul sătulului și forța învingătorului, mi-am făcut cărare spre școală, unde mă așteptau cu noutăți tovarășii mei de carte, dar și de nebunii.

Din iubire pentru ei

   

         Îmi plec capul în semn de -nchinăciune și respect în fața neamului meu răpus de durerea pierderii unor bunuri indispensabile - viețile celor mai tineri și fără de prihană  feciori și tați, bunei și străbunei, căzuți în pământul maroniu, de la atâta durere, dintre baștina lor și a altor condamnați ca ei. Îi deplâng durerea(neamului) alături de alte sute de mii de mame și tați care n-au mai fost strigați pe nume de când sufletul copiilor lor au fost târșuite de secure păgână sub pământul durerii. Îi strigăm pe nume, pe acești îngeri nemuritori, le invocăm amintirea plină de durerea nedreptății vieții și înălțăm rugi către veșnicie, să le vegheze  somnul ocrotitor de pace. 
     În mai *45, când unii victorioși își strigau fericirea învierii, alții, pe mal de durere, își învocau copiii căzuți de timpuriu. Când încă nu știau nimic despre viața pe care erau datori s-o trăiască, au căzut răpuși de cauza patriotului, mânat în luptă de instinctul infailibil al eroului neștiutor, au luptat fără să ne ceară nouă, urmașilor nepăsători, să le cunoaștem și să le apărăm istoria. Iar noi, ce am făcut? Le-am terfelit-o în ultimul hal, punând la zid, sub semnul mare al incertitudinii jertfa lor. Regret enorm momentul de rătăcire al celor vii, slujitorii ai altor cauze decât cele patriotice, dar nu le condamn minuta de rătăcire numai în speranța că interesul meschin, ce-i ține suspendați de cravata purpurie și panglica sf.Gheorghe, să nu-i afecteze pe eroii noștrii, care au fost  impuși să se gonească după un destin străin, impropriu idealului păcii.
  Azi, când visul libertății e un deziderat al propriului meu destin, știu: bunicul meu, n-a fost în zadar schingiuit de baioneta dușmanului și nici străbunicul meu, pe care nu-l voi cunoaște niciodată la față, n-au alergat să cucerească alte libertăți și victorii, ce li se incriminează astăzi, ci pe cea al cărăr ideal îl slujeau- cel european.
  Indiferent de vântul șturlubatic al conștiinței îngemănate cu inconștiința, eu rămân dator să -mi învăț copiii să prețuiască victoria asupra libertății și drepturilor omului, istoria poporului îndurerat de veacuri, dar și pacea din sufletul ostenit de la atâta lupte ale eroilor noștrii: de ieri și de azi.

Instantanee

 

 Mă prind la gândul că tot ce e etern și sfânt nu piere oricât de înverșunate și pertinente nu ar fi circumstanțele. Tot ce-i valoros se pretează armonios cu sacrul și arhetipalul din care sorbim elixirul vital, dătător de fapte mari. Pentru a ne construi armonios propriul univers, propria ființă, e nevoie de armonie și echitate între cele două, doar descoperind mijlocul de aur, reușim cu adevărat să ne pătrundem de frumusețea veșniciei din care ne-am născut.
    Constat că frumusețea sufletului uman este reflecția spirituală a unui cuget sănătos, care se hrănește din seva unor rădăcini de veacuri, impregnate în adâncimi de izvoare, cu apă limpede și nemuritoare. Ea ne înnobilează până la desăvârșire doar dacă suntem trup din trupul ei, iar  răsuflarea ne este mânată de același zvâcnet de inimă îndrăgostită. Imunitatea ei este testamentul găsit în sfârcurile sănătoase ale unor începuturi, rezistente furtunelor din toate timpurile, și este cheie de boltă pentru paradisul în care convețuiește. Aici, e aproape la fel ca-n nemuritorul vers al lui Mateevici ”ștergeți piatra lucitoare...și-ți vede în revărsare, un potop nou de cuvinte”, doar că aici cuvintele iau locul faptelor care se materializeză, luând forme difuze ce se se vor orânduite cu migală și elocvența că toate în lume pornesc dintr-o revărsare de sentimente care au nevoie doar să fie șlefuite pentru a le descoperi vastitatea și castitatea lor de veacuri.

Au înflorit la noi castanii

 

   Copacul din pragul casei nu mai oftează ca în alte primăveri, nu-și mai strigă supărarea peste tot și nici ursuz nu-și mai clatină pleata zbârlită de vântul primăvăratic, pentru că, în această primăvară, podoba  croșetată în alb nu a mai fost atinsă de gerul nopților cu lună plină așa cum s-a întâmplat în anul trecut, când mugurașii ocrotiți atâta amar de vreme, au fost înghițiți de hapsâna gură a lui moș Ger. De aceea, în ograda cu castani e sărbătoare.

   Străjerii soarelui vor avea grijă ca nici un fir din croșeta migăloasă a castanului să nu cadă, cum s-a mai întâmplat acum multe primăveri, când abia de-și scosese chica la plimbare, după o iarnă hulpavă, a venit o umbră diafană de ger și l-a lăsat pleșuv și gol un ciclu întreg de viață. Nu-i poate ierta nici azi rușinea pe care a tras-o, râdeau de el toate orătăniile din curte, ba chiar și musafirii îi ignorau zbuciumul, râzând pe sub mustăți de supărarea lui.
  Azi stă țanțoș și tare fălos că poate întoarce toate privirile inerte de până acum, că nimeni nu mai râde de supărarea lui, care părea să nu mai ia sfârșit, dar, Doamne, i-a fost auzit plânsul ramurilor și iată-l acum nins cu florile lui preferate, după care sufletului a tânjit multă vreme neconsolat.

  Și-a întins ramurile spre cer ca-ntr-o închinăciune, trimițând semnale de lumină vie din fiecare pistil fertil, încât acolo, în cer, toată marea de nori s-a preschimbat în globulețe vii de nea.

   Aceeași atmosferă feerică stăpânește și curtea în care se înalță ca o torță salvatoare, în toată impozanța ei sacră- castanul. 

  Îmi scald ochii de smarald în pletele lui albe și reușesc să surprind dialogul dintre el și ea, doi îndrăgostiți ce și-au găsit loc sub soarele ce stăpungea cu duioșie copacul falnic. El bărbat, cu domiciliu stabil în partea superioară tot caută în jos privirile ei, care stă timidă și inocentă pitulită la poalele pomului, tot cu viză de reședință pe acelaș metru pătrat.

- Ce miracol că ești! Ce minune că suntem! își strigau dragostea printre celelalte flori, martore și ele la oftatul lor. 

   Am ridicat fruntea spre cetatea din cupola castanului și am constatat cu admirație miracolul pe care ni l-a dăruit natura în acest an, lăsând ca în pomul copilăriei mele să izbucnească fiorul primei iubiri, ca și cum nimic în lumea asta nu a pornit  fără un copac de castan și o băncuță tăcută, ambii martori în nopți de taină și șoapte de dor.

Escapadă

 

    Mi-am început ziua căutându-te peste tot noianul de lume. Te-am căutat chiar și printre stropii dulcegi de ploaie și nu erai, nu erai nici în briza zburătăită de răcoarea de mai, pe care știam că o adori aproape așa cum îți adori pașii ce te-au revărsat peste misterul acestui tărâm, dar nu erai, ai plecat, lăsând doar izul dulceag, și mieros să vorbească despre escapada vieții tale.

     Acum mă reculeg, îmi adun bucățică cu bucățică pentu a-mi recupera întregul pe care credeam că-l dețin până a te întâlni, resușesc să mă reconstitui din imagini fade și cioburi optuze pe care le-ai răvășit peste tot, uitând, în graba oarbă să lași un ochi pentru bună ziua.

    Nu te condamn, ba chiar îți înțeleg recalcitranta decizie de a te pierde în Marele Tot, intuiesc că motivul ce ți-a pus pe goană pașii este unul de extremă, pentru că altfel ai fi încercat să-ți pui pe balanța sufletului tău prioritățile, lăsând un geam deschis destinului pe care zicea-i că-l ții în buzunarul din dreapta mea.

  Dar ai plecat când cerul cu stelele mele ploua, când vântul năvalnic se zbătea ca nebun între două doruri: tu și eu, când imaginea ta se preta  seninului din care îmi beam viața și m-ai lăsat să te caut printre umbrele hilare din trecutul pe care l-am împărțit. E anost de dulce această căutare zadarnică, dar tocmai dulcele insipid, ce-o caracterizează, îmi pune pe aripi forța învingătorului pedant.

Drogul vital

     

    Se lasă privită, adulmecată, savurată, e atât de cocheta și ispititoare în acele momente încât tot ce vrei e să te arunci asupra-i cu toată imaginația minții tale și să o sorbi flămând şi nevinovat. Privind-o, te pătrunzi de vitalitatea licorii cu origini orientale şi conştient că ai descoperit raiul pe pământ, te angrenezi în enigmaticul joc al senzualului  parfum. O laşi să- ți penetreze rațiunea de simptomatic incurabil, vărsându-şi conținutul maroniu printre neuronii tăi în extaz şi dulcele fior e cel mai familiar şi tămăduitor, în acel moment. Eşti conştient că finețea parfumului ei te posedează obsesiv de dulce, făcãndu-te să -ți doreşti ca această dominația ingenuă  să fie fără sfârşit și atunci  o respiri cu toată recalcitranța porilor geloși.

   În acele momente faci legământ cu insistența diavolului, îi declari  iubire veşnică şi aştepți, iar şi iar, o nouă briză să te poarte năvalnic prin pofte despuiate şi deşucheate. Aștepți obsedant de nerăbdător o altă întâlnire, mult mai pasională, cu cea care te-a deposedat de ambiții și principii data trecută. Îi promiți că ai de gând să nu o mai  lași fără atenție și că ochiul tău întărâtat va suprinde toată opulența din mireasma ei balsamică, capabilă să te facă să descoperi prin pori și aburi robustețea ei ciocolatie, și te prinzi la gândul că este bronzul perfect pentru o divă din peninsula Arabica. E tandemul cromatic  perfect: tu - grizonat de la atâta plăcere, ea- în călduri și suavă te dezarmează.
    Ajuns în punctul în care vulcanul erupe, te prinzi că i-ai făcut cea mai longevivă  declarație de dragoste, oferindu-i la pachet, așa cum se cuvine, fidelitate și iubire eternă.
 
   
 

      

Te caut

   Am plecat când nu mai aveam nici o speranță de recuperare, eram incorigibil contaminată de prezența ta, care mă domina şi atunci când respiram, darmite când te aveam alături. Trebuia să scap de această obsesie, din care nu aveam scăpare decât abandonând câmpul de luptă minat cu preconcepții optuze.

Nu regret lipsa sedativului din vene, decât poate că n-am scăpat de el mai devreme. Ştiam că voi reuşi să te elimin cu propriile tale arme-  lipsa respectului care se face vinovat de grota sadică în care-ți duci viața. E o luptă pe care am câştigat-o mult mai repede decât te-ai fi gândit, am luptat cu un om în zodia taurului, dar care nu era deloc un taur - poate un bou nărăvaş ce a îmbrăcat veşmâtul zodiei perfecte atunci când ai dat față în față cu societatea extrovertă. Pe ea ai reuşit s-o cucereşti, pe mine încă urmează, aşa mi-ai spus atunci când nu ne-am mai avut. 

  Nu ştiu ce să-ţi spun, în acest moment, când armata pe care o conduci cu vehemență şi-a lăsat armele în retragere, deşi sunt convinsă că e  o altă strategie a cuceritorului din tine. Atâta ştiu: nu voi mai permite ca miedul linguşitor ce ți se scurge prin vene, să-mi afecteze aripile  pe care le-am ignorat, lăsându-le la latitudinea concepției tale înguste despre lume şi visuri. Mi-am ignorat zbaterile nocturne care mă puneau în fața unor visuri condamnate la moarte înainte de a se fi născut şi te-am urmat cu încredere sadică, gatã oricând să atac dacă mi te-ar fi reprosat cineva. 

Dar azi gata, m-am purificat privind cerul Dumnezeului din mine şi de data asta n-am mai auzit nici un repros, aşa cum s-a întâmplat alte dăți. Din contra, am primit raza curcubeului ca pe-o călăuză de care nu aveam voie să mă desprind. Ne-am strâns într-un oftat, al vulcanului gata să erupă şi ne-am lasat invadate de puterea muntelui şi de viața veşnică a codrului, martor şi el la lungile nopți de căutări istovitoare de sine.

   Azi, fila cu tine, am făcut-o ghem şi am trimis-o vântului să te judece sau, din contra, să-ți facă dreptate, atâta timp cât eu mă complac, privind la imaginea libertății din mine.

Raza din zori

imagine: google.com

   

-  Soarele stă ridicat de zece suliţi peste sat, dar tu încă mai visezi la cai-verzi pe pereţi! Uiţi că azi suntem în mare treabă şi nu ne permitem să trândăvim nici olecuţă, mi-a şoptit totuşi cu un glas familiar, excesiv de blând vocea din spatele îndemnului.

   - Lasă-mă, te rog mamă, să-mi visez ursitul, că cică doar în zori, când ţi-e somnul mai dulce, atunci se arată, mormăi Anicuța.

    Aşa a început una dintre zilele ei de vară. Aşa ar mai fi continuat şi celelalte dacă nu ar fi priceput mămica ei dragă că contractul pe care îl încheiase cu moş Ene nu va fi posibil de reziliat decât atunci când visul se va contura aievea. Ştia, draga de ea, că va ajunge să aibă şi ea copii, preocupări fel de fel şi atunci nici o alianţă din lume nu ar putea să o oprească de la obligaţiile directe. Ştia foarte bine că ele, femeile au în vene atitudine firească faţă de tot ce le rezervă viaţa. 

   În momentele acelea o iubea la nebunie pe femeia aceea  harnică ca un titirez, o adora şi mai mult când ştia cum să aleagă să fie de partea bună a lucrurilor, să găsescă  echilibrul perfect ce le-ar conveni fiecăruia. Avea grijă să se pună în slujba adevărului şi aşa le-a învăţat şi pe fetele ei: să nu se ascundă după jumătăţi de măsură, umbrind bunele intenţii. Dar în dimineaţa aceea de mai, era specială, altfel nu ştiu cum, sticlea chipul ei. Ochii  emanau soare şi căldură,  zâmbetul tot lapte şi miere, iar vocea ei, iute uneori, azi- busuioc de pus la icoane. Tot acest mister, a determinat-o să iasă din mrejele lui moş Ene şi să afle de unde vine acest  curcubeu în plină dimineaţă.

   - De unde vine atâta lumină în casa asta? s-a auzit întrebând ironic. Şi ce-i cu forfota asta dis-de-dimineaţă, parcă n-au cântat cocoşii în prag?
   - Să ştii că nu e nevoie să fii ironică, cu atât mai mult răutăcioasă, drăguţa, că oricum îţi zic, abia de m-am reţinut până te-am văzut trezită, să nu ies în uliţă şi să strig de fericire, a atenționat-o mama.
 Acest răspuns a lăsat-o mască: mămica ei cea stăpână pe sine şi pe situaţie mereu, voia să iasă în stradă să-şi strige bucuria. Asta e ceva nou. Oare ce-o fi exaltat-o până într-atâta? Trebuie să existe o pricină, și-a zis fata.
- I-a priveşte aici, o îndeamnă să ia plicul din mâna ei.
- Ce este aici atât de misterios? spune-mi, se gudura Anicuța/
   Şi tot atunci glasul ei emoţionat a început să înghită, la propriu,  conţinutul din plic. Nerăbdarea de a se deschide era imensă, doar că ea rătăcea deja pe undeva în clipa cât mama îi citea din scrisoare venită în zori. Se vedea plimbându-se, prin marele oraş, la braţ cu entuziasmul său...
Atunci a simţit un impuls colosal:  scrisoarea o anunţa că va ajunge să fie învăţătoare dacă se  prezintă la cursuri, la universitate, din 1 septembrie. Visul ei, dar şi-al maică-sii se va împlini, tocmai primise confirmarea că ele se materializeză dacă nu încetezi să crezi în puterea lor, i-a spus mămica tare fericită, şi ea, de această dată, n-a găsit puterea s-o contrazic, pentru că chiar avea dreptate. 
... misterul acelei dimineţi a purtat-o desculţă şi sprintenă încă multă vreme până a înţeles că soarta omului poate prinde aripi dacă visul şi munca fac front comun cu zorii lui moş Ene.